despre cum mi-am vândut libertatea

sau despre zile cu şapte ore de muncă şi asigurare medicală.

când m-a întrebat ce cărţi citesc la moment dat mi-am simţit spaţiul personal invadat mai mult decât dacă mi-ar fi făcut cinşpe propuneri indecente deodată. mai ales când mi-a rămas atât de puţin timp pentru citit şi pe ăla îl dorm sau merg la sedintele de epilare definitiva. dorm ca să uit sau măcar ca să nu-mi mai amintesc. pentru că orice pare suportabil până în momentul în care mă invadează amintirile şi, deocamdată, asta se întâmplă, statistic  vorbind, quite frequently. urăsc faptul că am atâtea amintiri care se derulează în capul meu ca o reclamă tâmpită vazută dimineaţa la televizor şi pe care n-o poţi uita toată ziua.

moslty eu mă gândesc la faptul că oamenii se împart în două categorii, cei care trăiesc mai bine fără emoţii şi cei care trăiesc numai din emoţii, iar  la mine în suflet e toamnă, e rece şi eu nu te vreau înapoi. şi nici înainte. numai că… întotdeauna se găseşte câte un numai că. cred că din toate borcănaşele din lume, eu pe iarnă aş vrea doar unul mic cu răbdare, dar primesc numai cu dulceaţă.

I’m not crying because of you; you’re not worth it. I’m crying because my delusion of who you were was shattered by the truth of who you are.

despre urmări, dar nu consecinţe

God, am I  depressed or just really hungry, I ask myself while spreading hazelnut ice cream on a pancake. because this is either wicked either stupid. sau pur şi simplu o venit toamna şi vreau să mă răsfăţ, a в прочем – пофиг. пофиг и всё. because it hit me lately – în lipsa vieţii captivante am ales să îmi duc viaţa în captivitate. şi deloc nu e o scuză faptul că am fost îndrăgostită. şi chiar dacă ar fi o scuză, cine se scuză, se-acuză. mai ales când, obiectiv vorbind, persoana care tu eşti si persoana pe care eu o iubesc nu mai reprezintă o singură entitate din ziua aia de început de decembrie 2012, când m-ai minţit pentru prima dată conştient la telefon. a, nu ţii minte?  niş  o problemă. it’s an aknowledged truth that a short memory and a clear conscience  go together like ichy and scratchy, Tom and Jerry, I mean. Ce nu am vrut să înţeleg la timp m-a învăţat timpul – all relationships are doomed. If you emotionally undress in front of someone, they will pour acid on your shivering skin and leave you to die. accept sentinţa ta la moarte, eu sunt omul care se autocondamnă. eu sunt omul care îşi  vede de viaţa sa în timp ce vede şi de-a ta. pentru că, se pare, I’m not who you designed me to be.

We need a prohibition law that won’t allow us to get drunk on cheep feelings.

cred în dragoste, dar până când nu-mi trebuie.

l’existentialisme est un humanisme

din toate sistemele şi doctrinele filosofice asimilate (unele mai cu tragere de inimă, altele mai cu tras de păr), am încercat să creez în mintea mea amestecul perfect care să epuizeze total şi indiscutabil principalele întrebări inerente filosofiei. mai pe înţeles, să explice de ce şi pentru ce trăiesc oamenii, să trateze cancerul şi să remedieze criza refugiaţilor politici din Cambodgia.

da, dacă filosofia ar creşte în vazon şi s-ar rumeni la mine în bucătărie, n-aş fi ezitat să adun, fara echipemant de protectie, într-un ceva o parte din răbdarea stoică, pragmatismul utilitarist, virtuozitatea eudaimonistă, absurditatea şi cuceritoarea confuzie  a existenţialismului, din Sartre, prin Heidegger până la Camus; revolta nihilistă şi rigurozitatea deontologică a lui Kant. Undeva între zoon politikon-ul aristotelian şi le bon sauvage-ul lui J.J. Rousseau, s-ar fi regăsit trestia cugetătoare a lui Pascal, care, ghidându-se după augustinianul “Iubeşte şi fă ce vrei”, ar fi conturat supraomul anunţat de Nietzsche.

în câteva sute de caractere şi mii de biţi am creat omul perfect. cu alte cuvinte, daydreaming sau căscatul gurii şi holbarea ochilor la fantasme cât e ziua de lungă nu îngraşă decât infantilitatea şi tonifiază numai circumvoluţiunile. totul se rezumă la faptul că avem nevoie de o viaţă întreagă pentru a îvăţa cum să traim. iar până când, în loc de a căuta oameni perfecţi, mai bine am învăţa zi de zi cum să trăim alături de oamenii imperfecţi care ne înconjoară, într-o lume imperfectă, făcând eforturi pentru a face şi imperfecţiunea noastră suportabilă, iar  de învăţat este mult şi vorba ceea, dacă n-o să mori, o să te obişnuieşti, iar dacă n-o să te obişnuieşti, o să mori.

mai ales că eu trăiesc în ţara în care a traversa pe verde, a plăti la timp impozitele şi a fi politically correct este considerat a fi lipsă de imaginaţie.

dar despre asta eu mă tem să scriu.

omlette du fromage

despre dorul care doare

I am a week person who became stronger by circumstances.

rutina mea de zi cu zi şi până noaptea târziu era acelaşi chin , continuul proces din mintea mea în care tu erai pe banca acuzaţilor, iar apărarea şi acuzatatorii erau două tăişuri ale sabiei cu care îmi mângâiam conştiinţa. cu cât mai necruţătoare acuzaţiile, cu atât mai neclintită apărarea. şi aşa de zeci, sute, mii de ori, cu fiecare pas înainte mă mişcam înapoi.

acum procesul s-a sfârşit, apărarea ta a suferit un eşec zdrobitor din lipsa circumstanţelor atenuante de durere.  şi nu mă înspăimântă perspectiva că nu mai sunt îndrăgostită, ci că încă te iubesc, că încă vreau să simt mirosul pielii tale şi să te îmbrăţisez strâns în fiecare seară. mă gândesc în fiecare noapte că dacă aş avea adresa ta, ţi-aş trimite o scrisoare, dar nu ţi-as scrie nimic. ţi-aş trimite pur şi simplu o tabula rasa  pe care să o atingi după ce am atins-o eu.  because destiny is the bridge you build to the one you love and obviously burning all the bridges to you won’t keep me from drowning in the denial. an denial is not a river, it’s a freacking ocean. şi când mă gândesc dacă te gândeşti că mă gândesc la tine … I think therefore I bruise.

my problem is I miss you. with every bullet so far.